O plimbare prin Oborul lui Tudor Arghezi

„Bucureștii trebuie tratați ca o individualitate și ca un personaj”, mărturisea Tudor Arghezi și în tabletele adunate în volumul Cu bastonul prin București, orașul lui, „prin excelență viu, de o vitalitate exuberantă și mortificatoare”, cum observa Nicolae Balotă, „vitalul se personifică și devine personaj odios-iubit”. Poetul e în tot ce zice, iar aici, Arghezi se arată, printre altele, „un mare poet al Bucureștilor”, conchidea eseistul.

Obor (обор, șnur) este un loc unde se ține un târg de vite. În Istoria Bucurescilor, G.I. Ionnescu-Gion scria de mahalaua Târgului de Afară care „are 25 de case și se’ntinde spre Obor” și tot el nota la un moment dat:

Bucurescii cresc mereu, încât începutul secolului al XVIII-lea vede Oborul depărtându-se din ce în ce mai mult spre Est, pe’ntinsele câmpii domnesci de la margine.

răvăliile interioare şi exterioare, grămezile nesfârşite de mărfuri pe marginile pestriţe ale şoselelor, bulevardelor şi străzilor târgului, masa variată şi agitată, continuă, a populaţiei, dau un aspect unic întinselor împrejurimi ale punctelor din care se ramifică în mii de tablouri viaţa giganticului centru de aprovizionare.

Pieţele, ca şi ţările, ca şi limbile, se fac de la sine, se articulează tarabă cu tarabă, negoţ cu negoţ, veac cu veac, până la expresia de viaţă ce nu se mai poate explica.

Animaţia din Obor, ca toate aspectele Bucureştilor, transportată cu pensula pe pânză şi cu creioanele pe hârtie, ar putea da în artă unul din nesfârşitele motive documentare. Ar fi de dorit ca şi pictorii să-şi ia bastonul de plimbare şi odată cu el cutia de pictură sau cel puţin carnetul de schiţe.

Olărie, amfore de lut, sonore, încercate de cumpărători cu o bătaie a degetului în păreţii cu zmalţuri. Niciodată două oale n-au adus din pământ două glasuri şi două cântece la fel.

Ulcioarele din care plugarul suge o apă răcorită, pe ţâţa cu ţâmburuc, sfeşnice, solniţe, ţoiuri, legături de ceşti vândute cu duzina pe o sfoară, străchini adânci.

Ulcelele poroase care se vindeau la cârciumă odată cu jumătatea de litru de vin din ele, erau duse la gură todeauna noi. După ce le golea, consumatorul da cu ele de pământ.

Olarul a inventat şi un instrument muzical, ocarina cu apă, care fluieră ca un pietruş. Acelaş olar e autorul industriei pierdute, după ce au fost născocite tinicheaua şi lipitura cu cositor, a pântecoaselor butii, cu forma antică, de teracotă, pentru păstrarea lichidelor preţioase.

Câteva din ele, descoperite la săpături, decorează ca nişte statui ale dibăciei inteligente grădinile publice din Bucureşti. Multe din ele au înălţimea unui om. Argila, modelată în câteva sate specializate în această industrie strict ţărănească, ia toate formele obiectelor casnice şi de bucătărie, şi anumite bucate găsite în olărie au reputaţia că-şi împrumută gustul adevărat de la ghiveci.

Dogăria şi rogojinăria erau reprezintate în Obor laolaltă cu lingurăria de plută, pretutindeni unde e loc de câteva sute de butoaie suprapuse, şi magazii de papură şi răchită împletită, ciubere, doniţe decorative cu brâuri de arsuri pe doage, cobiliţa de frasin, coşuri, hârdaie, cu doi cercei, legănate pe drugul dus pe umeri din vie la cramă, ălbii de plută, copăi de frământat aluatul, scafe, lopeţi, furci, greble, cozi de sapă, de coasă, de topor şi târnăcop.

Sculele şi lucrurile din gospodărie, de lemn, sunt nenumărate, până la găvan, ciorbalâc, fus şi furca de tors cu aripile crestate şi câteodată cu mărgele vârâte în găuri mărunte.

Potcoavele erau fabricate în văzul lăptarului cu faitonul, pe nicovala cu scântei.

Omul care ţinea copita calului în poala şorţului de piele şi-i făcea toaleta unghiei cu o cuţitoaie, avea instalaţia în traistă, potcovar şi «meşter lăcătuş».

Omul cu căciula ciobănească, după ce şi-a vândut tot ce avea în două căruţe şi a făcut parale bune, ar vrea să-şi cumpere de la cuţitarul ambulant un briceag şi o perie de mustăţi, însă în spate cu oglindă. Nu le vrea deosebite: le cere lipite.

S-a întrerupt şi-i face semn lăutarului să se mai apropie de urechea lui. Li cântă o scripcă şi un ţambal şi un glas din taraf.

Clientul e sentimental: lăcrimează. Cere să i se repete rar şi lin: Cine te-a făcut pe tine, Tudoriţă nene, Aşa-nnaltă şi subţire, Tudoriţă nene, Parcă m-a-ntrebat pe mine, Tudoriţă nene.

Însă peria-de mustăţi cu oglindă l-a păcălit. Până să o-ntoarcă pe dos, îi cade mustaţa răsucită frumos. Crezuse că în acelaş timp să o poată şi răsuci şi vedea.

Ar fi vrut să-şi ia banii îndărăt, dar potca de negustor, mai păţit, a înţeles şi s-a pierdut în lume.

Și, Slavă Domnului, Oborul nu a dus niciodată lipsă de lume.

Sursă: editiadedimineata.ro

Articol postat de: Mihai Bajureanu